Gaiţele

Despre gaiţe presimt că veţi mai auzi. Ele sunt omniprezente. Ora aproximativă 8.30 pentru urcare din staţia Crângaşi. Uneori mai întârzie, însă au norocul să prindă uşile sau vreun conductor de metrou mai empatic. Posibil să deţin eu vreun magnet pentru ele? I hope not...

Oricum, odată urcate în metrou, cele două (una creaţă, alta dolofană) încep show-ul. Într-una din seri, una dintre ele a avut la meniul de seară mămăliguţă cu brânză, ou, unt şi smântână. Cealaltă nu. Însă ea a folosit Lenor Parfumelle. Într-o altă dimineaţă, le-am observat întârzierea, însă am aflat ce se întâmplase. Fiica gaiţei dolofanei îşi uitase proiectul la franceză pe masa din bucătările. S-a deplasat chiar ea către şcoala fiicei să i-l înmâneze (cu macaraua, oare?).
Şi totuşi, de ce le numesc gaiţe? Veţi spune că e ceva normal ceea ce fac ele. Conversează, sunt deschise, sincere. Da, dar o fac cu aşa mare viteză şi aşa mare volum. În plus, nu este atât de normal ca toţi ce circulă cu acel metrou să cunoască atâtea informaţii personale despre masa, casa, familia, trăirile lor personale, despre florile, culorile sau materialele lor preferate.